Acasă Cultură Omul – generator și rezolvitor de probleme

Omul – generator și rezolvitor de probleme

DISTRIBUIȚI

Convorbire cu prof. univ. Gheorghe Ștefan, Director onorific al Centrului pentru Noi Arhitecturi Electronice

S-a stins din viață Steve Jobs, părintele Apple, arhitectul unor brand-uri ca Macintosh, iMac, Pixar, iPod, iPhone sau iPad. Ca specialist, cu experiență în țară și în SUA, în ce anume constă revoluția despre care se vorbește.

Revoluția la care vă referiți se trăiește, motiv pentru care se vorbește foarte distorsionat despre ea. Îmi este greu să fiu coerent referitor la acest subiect, pentru că-l trăim împreună cu toate bunele și relele implicate. Evoluăm sub imperiul unor procese emergente, procese în care tehnologia, promovată cu sprijinul corporațiilor, schimbă dramatic raportul de forțe în triunghiul state – corporații – societate civilă. Dinamica rezultată ne impune o neașezare care devine permanentă. Starea de continuă criză se va instala ca o nouă formă a normalității.

Sunteți director onorific al Centrului pentru noi Arhitecturi Electronice, aproape necunoscut de marele public.

A fost inițiativa acad. Mihai Drăgănescu, care a promovat abordarea arhitecturală a electronicii încă din anii ’70. În 1993 a înființat acest Centru dedicat arhitecturilor care ghidează gândirea tehnologică în electronică.

Este în legătură cu experiența dumnealui de inginer, profesor și filosof.

 În anii ’70 a început să țină un cursul de Electronică funcțională în care conceptul de arhitectură, folosit în știința calculatoarelor, a fost extins asupra obiectelor pe care electronica le propune societății. A înființat acest Centru care a evoluat în limitele impuse de condițiile nepropice cercetării din ultimii ani. Asta nu doar în România. Nu vreau să mă lamentez, peste tot în lume spațiul cunoașterii este într-un proces de reorganizare, manifestat sub forma unei crize.

E o criză generală de complexitate?

Există trei categorii de probleme: cele administrativ-financiare, cele din spațiul învățării și cele legate de procesului cunoașterii. Toate sunt în tranziție peste tot în ultimii 30 de ani. De aceea, mă deranjează când aud vorba „Ca la noi la nimeniî; la fel formulata am întâlnit-o și în America. Această formă limitată de înțelegere nu generează spațiul unde poate fi găsită o soluție. Problema nu este a României, nici măcar a Europei, ci a întregii lumi. Sigur, există modele diferite în diferite parți. Ne aflăm într-un proces și aici intervine complexitatea de care vorbeați. Complexitatea a depășit un anumit nivel și nu mai putem, ca-n alte timpuri, să sperăm un regim stabil.

Când au fost asemenea timpuri?

Prin anii ’70-80, când existau alte mecanisme care promovau știința. Războiul rece a avut, de pildă, o contribuție, pentru că atunci statele aveau autoritate în politica științifică. În ultima vreme, statul este slăbit, iar știința este promovată prin alte mecanisme. În America au apărut corporațiile care duc înainte știința.  În Europa este o imensă birocrație, care încearcă să găsească o soluție. Interesant este ce se petrece în estul asiatic (China, Japonia sau Coreea) unde statele sunt mai autoritare.

Cu experiența pe care o aveți, ce se întrevede?

În primul rând, văd în această diversitate un proces de reașezare. Nu poți să treci la un nou stadiu fără să treci printr-o criză. Contez și pe alte aspecte: educația și etosul științific. Dacă ne limităm doar la mecanismele financiare, nu avem șanse.

În acest caz, problemele devin din ce în ce mai complicate.

Se pare că trebuie să complicăm lucrurile până la o limită critică. De curând am citit cartea lui Lee Smolin, The Truuble with Physics, în care autorul afirmă că, începând din anii í80, lucrurile au evoluat într-un mod foarte neproductiv pentru fizică. Mă gândesc care ar putea fi motivul, pentru că nu poți să dai vina numai pe organizare sau finanțe. Observ și întreb: Cât din cunoștințele din sec. XX se află în programa școlară preuniversitară? Observați că manualele sunt pline de cunoașterea de până în jur de 1900, iar matematica, fizica, biologia secoului XX au o pondere foarte mică. Ar trebui ca elemente fundamentale din gândirea științifică – de pildă, principiile mecanicii cuantice, care au reflexe în comportamentul psiho-social – să fie internalizate la nivelul mentalului colectiv.

Vi s-ar putea spune că asemenea cunoștințe depășesc capacitatea de înțelegere a unui adolescent.

Nu-i adevărat. Mintea umană este incredibil de deschisă către asimilarea unei revoluții conceptuale încă, și mai ales, de la această vârstă.

O spune un fost ministru al învățământului?

Nu neapărat. Dacă o seamă de concepte care au revoluționat știința nu intră în mentalul colectiv într-un mod conștient, ele nu vor putea avea urmări în dezvoltarea științei. Procesul de învățare este, după părerea mea, osificat și asta este una din marile dificultăți, pe lângă cele financiare și organizaționale.

Un altul?

Diviziunea dintre științele exacte și cele socio-umane. Mai ales aroganța umaniștilor care consideră că nu trebuie să posede cunoștințe științifice. O problemă fundamentală cum este, spre exemplu, aceea a conștiinței umane nu poate fi corect abordată pentru că umaniștii fenomenologizează excesiv iar oamenii de știință au o atitudine prea rigidă.  În cărțile editate de John Brockman (una din ele, Noul umanism, s-a tradus și la noi), vedem cum oamenii de știință se apropie de concepte umaniste. O atitudine simetrică, din partea umaniștilor, se lasă așteptată. Această ruptură este o cauză a blocajului. Nu spun că dialogul nu are loc, dar este distorsionat și asta generează zgomot, adică o complexitate inutilă.

Ajungem la etosul științific.

Aici intervine o noua deschidere oferita de profesorul Mihai Drăgănescu și regret că ea nu este împărtășită pe măsura importanței pe care cred că o are.

Dumnealui afirma că după societatea cunoașterii ar trebui să urmeze o societate a conștiinței.

A pornit de la ideea că abordarea formal-structurală este absolut necesară dar complet insuficientă. Ea trebuie să fie complementată de abordarea fenomenologică. Conștiința este astfel un fenomen emergent care apare în interacția dintre materie și un suport informațional. Sunt cărți care trec în revistă zeci de teorii reducționiste ale conștiinței (Susan Blackmore, în Consciousness. An Introduction, vorbește despre 27 teorii). Profesorul Drăgănescu ne spune că problema conștiinței trebuie abordată în întregul ei – pornind de la structuri până la fenomen – deși avea o mică îndoială în această privință.

De ce?

Pentru că forma de conștiință umană s-a degenerat printr-o evoluție nepotrivită. Avea această îndoială și avea dreptate. Era totuși optimist, credea că ar putea să ne vină în ajutor conștiințele artificiale.

Ideea este sugerată, într-un fel sau altul în beletristică. Sunteți optimist?

Da, și asta se bazează pe faptul că eu cred în progres; e o credință nu o convingere rațională, dar se bazează pe serie de fapte rațional percepute. Dacă ne uităm în istorie, vom constata că întotdeauna există un anume pesimism pe termen scurt. Dar, o familie medie din secolul XXI trăiește în condiții de igienă superioare familiei regale franceze din sec. XVIII. De ce mai cred în progres? Pentru că omul este un generator de probleme dar și un rezolvitor al lor.

S-ar putea spune că pe măsură ce rezolvă unele probleme crează altele.

Sigur. Mă mai bazez pe faptul că realitatea nu este lineară, că reacționează la mărimea „impulsului“ cu care este excitată. Deci, realitatea se va opune răului, ca să spun așa. Când lucrurile depășesc anumite limite, apar nelinearități care introduc limitări cu efect pozitiv.

Ce rol anume are credința?

Toți oamenii au o credință. Eu cred în progres și asta pe mine mă stimulează să muncesc, să mă străduiesc. Mai există și imaginarul. Am început cu Steven Jobs; a fost un om care a acționat la nivelul imaginarului, a pus la dispoziția oamenilor noi obiecte și a creat progres. Știți ce ar trebuie să facem? Dacă există ceva rău, să nu-l localizăm numai în preajma noastră, să căutăm să-i vedem rădăcinile cele mai adânci care sunt răspândite, de regulă, la distanțe mari. Să studiem aceste rădăcini și să înțelegem fenomenul în toată complexitatea lui.

Tocmai despre „îmblânzirea“ complexității, ca să spun așa, ați avut o comunicare recentă la sesiunea despre viitorul științei.

Vedeți, până acum am abordat complexitatea reducând-o, jucăuș, la simplitate. Acum, trebuie să jucăm serios jocurile complexității care trebuie considerată în toată complexitatea ei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.