Acasă Cultură Regenerarea urbană

Regenerarea urbană

DISTRIBUIȚI

Convorbire cu prof. Mircea Duțu, directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ al Academiei Române

De Ziua Bucureștiului, în aula Academiei Române s-a desfășurat colocviul bienal al Asociației Inter­naționale de Dreptul Urbanismului (AIDRU) în colaborare cu Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ și Asociația Română de Drept Urbanismului (ARDU). Tema pusă în discuția specialiștilor din cele nouă țări participante a fost una de maxim interes și actualitate  – regenerarea urbană. Mai întâi,  ce reprezintă AIDRU și care sunt relațiile cu specialiștii din țara noastră. Sunteți în temă, ca să zic așa, pentru că ați publicat prima lucrare în România de „Dreptul urbanismului“, ajunsă la a V-a ediție.

Asociația Internațională de Dreptul Urbanismului, cu sediul la Paris, a fost înființată în urmă cu 20 de ani de un grup de profesori de la universitățile franceze, specializați în drept public și care desfășurau, încă din 1980, o activitate de pionierat în domeniul urbanismului.  Atunci, ei voiau să-și extindă experiența lor profesională și asociativă la nivel european și chiar mondial. În timp, s-a realizat o rețea de asociații naționale în dreptului urbanismului care cuprinde Belgia, Elveția, Elveția, Franța, Germania, Grecia, Italia, Portugalia, România și Spania. Principala activitate a AIDRU este  organizarea acestor colocvii internaționale, la interval de doi ani, în care să fie abordate teme prioritare din domeniu. Lucrările sunt publicate în edituri pariziene de prestigiu. Primul colocviu a avut loc la Roma, iar penultimul (2011) la Coimbra, în Portugalia, și cel de acum, al optulea,  la noi. Trebuie spus că țara noastră participă la activitatea AIRDU încă din anul 2007 și structura națională aferentă funcționează la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ al Academiei Române. Până acum au fost discutate diferite teme cum sunt amenajarea urbană și exigențele protecției mediului, riscurile naturale și gestionarea lor în cadrul localităților, „contractualizarea“ operațiunilor de urbanism.

Anul acesta, tema abordată a fost „regenerarea urbană“, deosebit de importantă dat fiind ritmul schimbărilor, dar mai puțin cunoscută de marea majoritate a românilor. 

Regenerarea urbană, sau „renouvelle­ment urbain, este un concept relativ nou în plină expansiune care încearcă să concilieze exigențele conservării patri­moniului cultural și natural al orașului cu cele specifice post-modernismului. Ca atare, conceptul în sine are o istorie a sa, după precedentele nord-americane ale conceptului „urban renewal“, care prin anii 1950-1960 a fost funcțional pentru a remedia pauperizarea centrelor orașelor și a relansa creșterea cartierelor rezidențiale specifice.  După 1990, experiențele din Franța vizând revitalizarea unui sit urban degradat a configurat conținutul actual al conceptului general acceptat. Mai mult, s-a ajuns la o cvasigeneralizare a lui la nivel european ca strategie de dezbatere urbană, cu importante dimensiuni juridice. E vorba, în esență, o nouă concepție de dezvoltare urbană ce constă în promovarea (re)con­strucției lui prin favorizarea densității construcțiilor – varianta saxonă a „orașului compact“ și, în corelație cu aceasta, lupta împotriva desfășurării urbane și a irosirii spațiilor agricole și naturale.

Transformarea orașelor este ceva firesc în istorie. De ce abia în sec. XX a apărut și impus  acest concept și chiar o disciplină științifică?

Desigur, de când există orașe, ele s-au transformat, au reîntinerit și asta fie din inițiativă privată, fie publică. Dar, era un proces de desfășurare urbană, care, începând cu secolul al XIX-lea și apoi pe tot parcursul secolului XX, s-a transformat într-un proces de „reînnoire urbană“. Creșterea demografică, modernizarea agriculturii  care a permis producție mai mari pe spații mai mici, dezvoltarea mijloacelor de transport și alte fenomene au făcut ca extensia suprafeței orașelor să primeze asupra restaurării.  Un timp, „foamea de spațiu“ a putut fi satisfăcută și criza de terenuri era în limite suportabile. Pe la sfârșitul ’70, problema regenerării urbane a revenit în actualitate datorită noii concepții de dezvoltare durabilă. Au apăru alte priorități ca lupta împotriva schim­bărilor climatice, economia de energie, raționalizarea amplasărilor, utilizarea economică a terenurilor. În consecință, s-a pus și problema dezvoltării pe terenuri deja urbanizate fie prin densificarea lor, fie prin valorificarea unor situri industriale. Toate acestea ridică probleme ecologice majore cum sunt cele de limitarea a impactului asupra solului sau depoluării terenurilor care au fost contaminate.

Înțeleg că această „regenerare“ presupune un efort comun oficialităților municipale, proprietarilor și a altor instituții și persoane pentru urmărirea unui singur scop – ameliorarea condițiilor de viață, îmbunătățirea calității mediului, a climatului social pe fondul dezvoltării durabile a economiei unei localități. Care sunt formele concrete de manifestare a acestui proces.

Fenomenul poate îmbrăca mai multe forme; uneori ele sunt difuze ca atunci când imobilele sunt modificate, reabilitate sau demolate. Mai nou, a apărut problema elaborării și promovării unor politici adecvate bine încadrate legislativ. Deci, se poate spune că obiectivele regenerării urbane sunt foarte diferite – reabilitarea zonelor sau a cartierelor degradate, renovarea ori asanarea, valorizarea ori reconversia urbană, construirea de infra­structuri indispensabile vieții urbane conjugate cu exigența salvării și conservării rețelei urbane de valoare istorică și cul­turale și, nu mai puțin, a spațiului natural.

O întrebare inevitabilă – care este situația din țara noastră din această perspectivă, mai cu seamă ca în ultimii ani s-au făcut foarte multe construcții și mai de toate felurile…

În țara noastră, conceptul de „regenerare urbană“ a ajuns prin intermediul documentelor UE, care nu se suprapun însă cu sensul și semnificațiile originale. Trecând peste acest aspect, este de domeniul evidenței că în țara noastră se practică astăzi pe scară largă diverse operațiuni de intervenția asupra structurii urbane existente. Adesea, în condițiile inexistenței unor reglementări juridice suficiente care să fie integrate corespun­zător în exigențe e dezvoltării durabile, aceste intervenții sunt haotice.  Sărăcia reglementărilor juridice specifice, absența unor proiecte și/sau programe care să vizeze intervenții majore pentru reînnoirea peisajului urban, practica perversă a actorilor pieții imobiliare în sensul ridicării unor construcții care ignoră continuitatea și contextul arhitectonic existent marchează negativ o evoluție normală a așezărilor urbane. Este, bunăoară, cazul numeroaselor situri industriale abandonate în urma diminuării drastice a activităților economice din ultimele două decenii. Harta acestor „răni deschise“ ale localităților românești care, înainte de toate, trebuie vindecate de poluare și refăcute prin dezvoltare amplă iar reconversia lor în cartiere urbane veritabile rămâne o problemă delicată. Mai este apoi, situația clădirilor de patrimoniu și a vechilor cartiere istorice care fac obiectul unei așa-zise modernizări care în realitate sunt transformări determinate de motive pecuniare în locuințe moderne. Or, aceste construcții rup orice legătură cu trecutul și, adesea, ignoră cerințele de protecție a mediului prin ocuparea și micșorarea spațiilor verzi și afectarea gravă a specificului arhitectural și cultural al zonei. Nu în ultimul rând, aș vrea să remarcăm că, la noi, este o totală absență a preo­cupărilor de a crea și promova „eco-car­tiere“ sau „orașe durabile“, care în alte țări sunt realități. Iată, de pildă, în București, unde sunt atât de puține spații verzi, transformarea siturilor industriale, sau cel puțin a unora dintre ele, în zone verzi și de recreere ar fi un proiect extraordinar.

Ce anume, ca semnificații și perspective, a dat acestei manifestări caracterul unui adevărat eveniment științific?

Este pentru prima oară în România când ne-am adunat laolaltă, poate nu întâmplător  sub cupola Academiei Ro­mâne, specialiști  din opt țări europene – juriști, urbaniști, arhitecți, reprezentanți ai administrației publice specializate, magistrați ș.a. să discutăm o problemă de drept al urbanismului. La noi până acum s-a acționat, din păcate, în mod separat, arhitecții și politicienii contribuind mai ales la elaborarea și adoptarea legilor urbanismului, iar juriștii au fost chemați numai să aplice ceea cea generat consecințe negative majore. Conceptul de regenerare urbană se prezintă ca un pavilion în care trebuie să se regăsească un număr de politici și reglementări care acționează în sensul devenirii urbane în consonanță continuă cu exigențele prezentului. Sperăm ca acest colocviu va reprezenta un punct de plecare pentru promovarea unei noi abordări, una de conlucrare între toți specialiștii din domeniu, astfel încât să fie asigurat un veritabil drept al urbanismului.

Elena Solunca Moise

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.