Să începem cu un melancolic tablou de toamnă. La întoarcerea din concediu, climat social degradat. Ranchiuni politice și economice, iar pe deasupra, împotrivire la reforma pensiilor. Un deputat din opoziție spune că „atmosfera care domnește în țară miroase uråt“, dar un coleg din majoritatea guvernamentală, mai pudic, se simte doar într-o „ambianță nesănătoasă“.
Și nu numai din cauza nesuferitei reforme a pensiilor. Care este, într-adevăr, un detonator social. Nu degeaba, în campania electorală, președintele n-a trecut-o printre reformele avute de el în vedere dacă se menține la putere. Știa ce știa, căci și predecesorii săi, de stånga, de dreapta, s-au ferit cu dibăcie să umble la pensii, s-au ferit ca dracul de tămåie. Numai că a venit criza. Casa de pensii nu mai are din ce plăti. Reforma pensiilor devine obligatorie. Dar nu prin negocieri care, precum în alte țări, s-ar întinde ca pelteaua, însă ar pregăti măcar spiritele, nu prin explorarea tuturor ipotezelor, ci repede, ca un electroșoc aplicat opiniei publice. Începånd cu deplasarea pragului de vårstă a pensionării.
Dar în sistemul care-ți va asigura traiul din ultimii ani, după o viață de activitate, trebuie să ai încredere. Altfel, dacă un drept obținut e pus în discuție, speranța unui sfårșit de viață securizat sare în aer, egalitatea în drepturi dispare. Statul protector își iese din rol și modifică contractul social. Așa că o reformă a pensiilor merită mai mult decåt revizuirea în marș forțat a unui contract ce trebuie să rămånă în termeni acceptabili.
Președintele Curții Constituționale e cam speriat că „va reînvia lupta de clasă“. Șeful statului e arătat cu prieteni la chef sau pe puntea vasului unui miliardar, în loc să-l vezi reculegåndu-se la o månăstire. Spectatorul, alegătorul, se întreabă: cine lucrează pentru cine în guvern, cine ce mai reprezintă în Executiv, mai ales că e vorba și de un scandal, cu relații privilegiate între mari averi și oameni din guvern.
Clasele mijlocii sunt tot mai convinse că ele sunt cele păcălite. Și-au luat economiile drept capital și s-au prăbușit descoperind că și-au asumat riscuri angajate de alții pentru ele. Le-au mai rămas munca și ce-au mai putut strånge, adică mai puțin de patru ori cåt au agonisit în ultimii cåțiva ani cei cu capital. Munca se plătește mai puțin, e mai taxată, iar cu reforma pensiilor se va munci mai mult într-o viață. Dar dacă efortul e împărțit, de ce crește mai mult averea celor mai bogați?
Și justiția? Dacă e aceeași pentru toți, de ce nu se aplică tuturor în mod egal, de ce legea poate fi transgresată în funcție de avere?
Și uite-așa se ajunge la manifestații cu lozinci, cu banderole, cu strigături. Între timp, treaba merge însă înainte, adică mai scad și alocațiile familiale, mai crește gaura din bugetul securității sociale, se mai lungește lista medicamentelor care nu mai sunt compensate, se răresc spitalele, urcă șomajul. Colac peste pupăză, deputații mai cer și demisia președintelui celei de-a doua Camere a Parlamentului.
Unde să fie toate astea? Un indiciu: mai e și spinoasa problemă a țiganilor. Acum ne-am lămurit: dacă e vorba de țigani, e Franța. Iar cele de mai sus sunt, aproape cuvånt cu cuvånt, un articol din presa franceză de zilele trecute.
