Acasă Opinii „Pactul de la Ungheni”

„Pactul de la Ungheni”

DISTRIBUIȚI

Protestele de la Chișinău au reaprins discuțiile despre Republica Moldova în spațiul public de la București. Un lucru de altfel foarte necesar și binevenit. Numai că astfel de dezbateri au loc, în general, numai în momente tensionate, atunci când mămăliga moldovenească stă să explodeze, iar decidenții politici acționează și reacționează pe același calapod. România nu are un proiect politic coerent pentru Republica Moldova și toată lumea tinde să ia în brațe diverse formulări. Fie că este vorba de cea emoțională a unionismului, fie cea corectă politic a expresiei „împreună în Europa”. Dacă nu ești de acord cu unionismul orbesc, nu ești patriot și implicit un bun român. Dacă spui că vrei întâi ca Republica Moldova să intre reformată în UE și eventual apoi să se unească cu România, ești considerat laș și emasculat. Oricum ai privi lucruri, tot nu e bine. De ceva vreme se vorbește despre semnarea unui fel de „Pact de la Snagov pentru R. Moldova” între toate forțele politice de la București. Asta chiar dacă toate guvernele României, mai mult s-au mai puțin, dar indiferent de culoare politică, au marșat în ultimul deceniu întotdeauna pe sprijinirea ambițiilor europene ale Republicii Moldova și tractarea din mentalitatea sovietică înspre cea democratică de tip occidental.

 

Într-un scurt remember, Declarația de la Snagov a fost semnată la 21 iunie 1995, de către toți liderii formațiunilor politice de la București, și se voia a fi un document transpartinic privind aderarea României la UE. Documentul care apoi a fost trimis la Uniunea Europeană, ca o ironie a istoriei, sau poate ca simbolistică, era semnat la 54 de ani distanță de intrarea României în război pentru recucerirea Basarabiei de la Uniunea Sovietică și îndreptarea nedreptății Pactului Hitler-Stalin. Poate de un astfel de document este nevoie și acum, numai că, într-adevăr, diavolul stă în detalii. Dacă în 1995, Pactul de la Snagov s-a făcut și sub presiunea unei mari majorități a românilor care voiau înapoi în Europa, după aproape jumătate de secol de pribegie prin bezna comunismului, în 2015, la 20 de ani distanță, nu putem afirma că cetățenii Republicii Moldova își doresc acest lucru de a accede în clubul euroatlantic. Fie că e vorba de nostalgii roșii, frică sau de credințe politice actuale îndreptate înspre est, în rândul populației de peste Prut nu există consens în privința viitorului acestei țări. Mai mult decât atât pentru acest lucru, liderii politici de la Chișinău sunt grupați, de fapt, în caste de interese divergente care nu urmăresc decât scopuri pe termen scurt și doar câștiguri personale. Cine își închipuie că în Republica Moldova există „oameni de stat”, fie că este vorba de pro-europeni, fie că este vorba de proruși, face o gravă eroare. Așadar, este foarte dificil de lansat astfel de inițiative pe nisipuri mișcătoare precum cel al scenei politice de la Chișinău și mai ales este nevoie și de o astfel de dorință din partea politicienilor de peste Prut pentru că un astfel de deziderat să capete contur.

 

Noul Pact nu se poate face peste capul celor de la Chișinău, și chiar dacă într-adevăr guvernații actuali s-au lepădat, după 2009, de retorică publică anti-românească, personajele politice de la București sunt catalogate, în discuțiile lor de salon, cu apelativul peiorativ de „românașii”. Cine își închipuie că dualitatea voroniană de a suge ca vițelul blând la două vaci a dispărut, mistuită de focul protestelor din aprilie 2009, se îmbată cu apă rece. Ceea ce este însă mai presus de un nou pact politic pentru Republica Moldova, este continuarea programelor socio-economice pe care România le desfășoară peste Prut. Atragerea Republicii Moldova nu se poate face decât printr-un model de soft power inteligent care implică programe culturale și vectori de tractare economică pentru a câștiga simpatia populației în sprijinul ideii de integrare europeană. Tocmai din această cauză, România nu trebuie să mai ofere bani necondiționat Republicii Moldova, pentru că a două zi se vor găsi noi sau vechi „băieți deștepți” care vor fura din nou un miliard. Banii trebuie să meargă la Chișinău treptat și cu urmărirea atentă a distribuirii lor în proiecte și reforme necesare diminuării decalajului față de UE. Mai mult, trebuie să existe garanții că firmele românești care merg să facă afaceri peste Prut vor activa într-un regim concurențial adecvat unei economii de piață, fără a cădea pradă înțelegerilor de tip monopol și oligarhic.

 

Ca orice creditor internațional, România trebuie să emită pretenții asupra investiției sale, așa cum și România a fost mai mult tractată în UE și NATO sub biciul reformelor usturătoare impuse de Occident pentru a putea sta la aceeași masă cu restul lumii civilizate a Europei. Asta e regula jocului! Dar cel mai important este ca Bucureștii să investească inteligent în generația următoare care ar putea pregăti intrarea Republicii Moldova în UE. În partea economică, în proiecte economice strategice precum gazoductul Ungheni-Iași cu extensie spre Chișinău, făcut cu finanțare mixtă România-UE, și în partea educațională în proiecte precum reabilitarea grădiniței „Andrieș” de la Ungheni cu 3.260.072 de lei moldovenești, în urma ajutorului financiar nerambursabil, oferit începând cu în 2010, de 100 de milioane de euro, acordat Republicii Moldova de către România. De aceea este nevoie de pragmatism și construcție de jos în sus, și mai mult de un Pact de la Ungheni, până să cerem un nou Pact de la Snagov pentru Republica Moldova. Politica pașilor mici și siguri este întotdeauna mai eficientă decât soluția emoțională de moment, tocmai de aceea pragmatismul trebuie să învingă emoția când vine vorba de Chișinăul de peste Prut!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.