Acasă Cultură Condițiile excelenței

Condițiile excelenței

DISTRIBUIȚI

Convorbire cu acad. Bogdan Simionescu, directorul Institutului de Chimie macromoleculară „Petru Poni“ din Iași al Academiei Române

Reluăm dialogul, de această dată cu o nuanță personală, pentru că de curând ați împlinit  65 de ani și vă dorim încă mulți ani de acum înainte în deplină sănătate și cu tot atâtea împliniri. Cum s-a făcut că v-ați consacrat chimiei?

Doream să studiez istoria, antică sau a evului mediu, nu istoria contemporană. Visam să fac săpături arheologice în Siria, Egipt, Iordania, știam toate legendele și miturile Greciei antice – și nu numai. Ce-i drept, îmi plăcea și chimia. La un moment dat, tata m-a întrebat ce vreau să fac la terminarea liceului. I-am spus că aș studia istoria antică, dar că îmi place și chimia. Faci cum vrei, mi-a răspuns tata, apoi a continuat: Singura mea „pretenție“ este să faci bine și cu plăcere ceea ce vei face. ?ê?£i-ți mai spun ceva. Nu știu dacă, făcând istoria, vei putea face săpături… Mă tem că va trebui să faci istorie contemporană, vei fi silit să spui lucruri în care nu vei crede și nu vei fi mulțumit. Dimpotrivă, dacă alegi chimia, poate vei putea face un doctorat în străinătate și astfel vei avea și ocazia de a vizita muzee și vedea vestigii istorice. Am cugetat o săptămână și am ales chimia.

Vă pare rău?

Nu. Când merg în străinătate la o întâlnire științifică îmi rezerv o jumătate de zi sau chiar o zi pentru muzee. Am văzut toate marile muzee din Europa și nu numai.

Acum sunteți profesor, cum vi se par studenții de astăzi?

Depinde de studenți, dar, din păcate, există un mare dezinteres față de școală, foarte mulți tineri sunt debusolați.

Nu ei sunt vinovați, sunt  mai degrabă victime…

De acord. Uitați-vă la „modelele“ oferite de mass-media, nu prea ai ce învăța. Zilnic sunt prezentate descinderi, omoruri, violuri. Pe cine ajută asemenea asta? Rareori se vorbește de elevi olimpici, de deschiderea unei școli, de cărți interesante, de expoziții, piese de teatru, concerte. Se oferă numai „modele“ de îmbogățiți peste noapte, de agramați, de politicieni care fac greșeli gramaticale, absolvenți ai unor facultăți de care nu a auzit nimeni, urmate la distanță și cu diplome obținute tot la distanță…

?ê?£i nu sunt singurele probleme, mai sunt și altele, mai grave…

Da, și care mă dor. ?ê?£tiți că la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi“ din Iași în șase din cele zece facultăți nu studiază nici un copil de la țară? Pentru mine asta este o crimă…

Societatea românească se polarizează într-un mod dramatic… iar implicațiile pot fi imprevizibile….

Nu încurajăm munca, seriozitatea, calitatea. Punem totul în aceeași oală, facem totul dezorganizat, așa cum se făcea prin anii ’50, în sistem „șantierele tineretului“ de la Bumbești-Livezeni sau Salva-Vișeu.  Organizăm, de pildă, un congres în care dorim să discutăm despre cercetare sau învățământ. Foarte bine. De fapt, asta înseamnă că invităm cercetători sau cadre didactice – numai că îi anunțăm cu doar două săptămâni înainte și atunci unii nu mai pot participa. Apoi, cum îl facem? La deschidere vin „înalți responsabili“ care stau numai până la prima pauză și apoi pleacă. Rămân profesorii sau cercetătorii care discută între ei lucruri pe care le știu și, oricum, ei nu pot lua decizii. Ne prefacem că facem ceva în loc să clădim în mod serios. Problemele cu care se confruntă cercetarea și învățământul în România nu ne sunt caracteristice numai nouă și nici singulare. În Franța au existat discuții foarte serioase pe această temă, discuții la care au participat și laureați ai premiului Nobel. Imi amintesc de un articol cu titlul „Să schimbăm cercetarea pentru a salva cercetarea“.

Ce s-ar putea face ca școala românească să fie salvată?

Mai întâi, nu ar trebui să schimbăm legile de o sută de ori; la noi legile se schimbă ori de câte ori se schimbă ministrul. Nu este bine! Trebuie o lege bună, clară, simplă, pe care să o aplicăm un număr de ani și să vedem rezultatele. La fel, nu putem merge pe ideea că toți sunt egali – pentru că nu este așa. Unii foarte buni, alții mai puțini buni și alții nu ar trebui să fie în cercetare, de pildă. Există universități foarte bune și altele foarte slabe, există institute de cercetare care nu produc nimic, altele care produc puțin, altele sunt competitive pe plan european și mondial. Noi nu facem nici o deosebire. Vedeți, școala, cercetarea si valoarea nu se supun votului sindical…

E o rânduială cum s-ar spune, dar se pare că la noi nu e posibilă…

Ba da, putem. Există statistici internaționale în care se prezintă ierarhizarea institutelor de cercetare din România, sunt analize pe care le cunoaștem… dar nu ținem cont de ele.

Vedeți o ieșire?

În primul rând, oameni potriviți la locul potrivit.

Asta pare de nerezolvat la noi…

Apoi, omul să fie lăsat să-și facă treaba. Ori, la noi, când se schimbă ministrul, se schimbă puterea, se schimbă toată structura – până la portar.

Poate pentru că nu avem un exercițiu corect al democrației.

Da, mai avem de așteptat. Când făceam doctoratul în Belgia, guvernele se schimbau de 4-5 ori pe an. Acum nu au guvern de peste doi ani și trăiesc foarte bine. Mi-am întrebat prietenii cine guvernează. Nu miniștrii. La noi, spuneau ei, ministrul exista ca să citească un discurs pregătit de consilieri, să semneze tratate, să participe la recepții ale ambasadelor cu prilejul unor zile naționale. Ministrul se schimbă, dar funcționarul știe foarte bine ce trebuie făcut, și știe că atâta timp cât își face datoria postul său este asigurat. ?ê?£i atunci lucrurile merg bine chiar dacă ministrul sau guvernul se schimbă…

Credeți că la noi mai sunt oameni de o asemenea calitate profesională și morală?

Da, avem oameni buni și nu cred că îi merităm, fiindcă îi tratăm așa cum îi tratăm.

De ce ar mai fi nevoie?

De predictibilitate, ori noi nu o avem. Să luăm de pildă cercetarea. Ar trebui ca în fiecare an, până la o anumită dată, să fie depuse proiecte spre finanțare, nu să se schimbe regulile de la un an la altul. La fel, odată ce ai câștigat un proiect trebuie să fii sigur de finanțare. La noi, în primul an, primești suma planificată, dar în al doilea an nu primești decât 30 sau 40% din ce era aprobat. Ori, nu se poate ca tu, autoritate contractantă, să poți modifica orice și eu, beneficiar, să nu am nici un drept. Așa ajungem să raportăm lucruri pe care nu le facem. Nu avem bani mulți, dar nici pe cei pe care îi avem nu îi folosim corect și rațional.

Puteți fi optimist în asemenea condiții?

Întotdeauna am fost optimist, dar uneori mă simt descurajat.

Dacă îmi îngăduiți, e o descurajare care vă stimulează dacă ținem seama că Institutul „Petru Poni“ pe care îl conduceți de ani buni are realizări care îl mențin la cotele excelenței pe plan național și internațional.

În urmă cu 2-3 ani, UE a publicat un raport de vreo 400 de pagini pentru cercetare și învățământ, în care României îi erau consacrate 7 pagini și, spre regretul meu, conțineau aspecte negative. Pe ultima pagină era un punct unde erau trecuți principalii actori români care au accesat fonduri în Programul Cadru 7. Pe locul I era Politehnica din București, pe cel de al II-lea Institutul „Petru Poni“ din Iași. Materialul a fost trimis la toate ministerele, dar nu a interesat pe nimeni. Vi se pare normal? În Germania s-a făcut o evaluare, după criterii riguroase, a universităților și reprezentanții primelor zece au fost chemați, felicitați, iar universitățile au primit finanțare suplimentară pentru dezvoltare.  

Vi s-ar putea spune că ei își permit fiindcă sunt bogați.

Nu-i adevărat! Da, noi avem bani puțini, dar nici pe aceia nu-i utilizăm cum trebuie. Sunt oameni de bună credință în țara asta, dar ei nu apar nicăieri și e descurajant. Uitați-vă câți medici, ingineri și matematicieni pleacă. Nu este doar o problemă materială, este vorba și de modul cum sunt tratați.

Aveți mulți studenți care se angajează în cercetare?

Da. La Institut, din cei cam 150 de cercetători, mai bine de o treime au sub 35 de ani.

Cum îi selectați?

Îi recrutăm încă din facultate, după un criteriu simplu. Invit studenții să vină la Institut o dată, de două ori, le arătăm ce facem. Le spun: Dacă vă interesează, puteți veni să învățați aici. Când vreți voi. Dacă vin – și, în general, vin –, și-mi dau seama că nu este doar un moft, după câteva luni îi întreb dacă le-ar plăcea să învețe mai mult. Îi angajăm ca tehnicieni, ceea ce înseamnă 400-450 lei pe lună, iar când termină facultatea îi întrebăm dacă vor să rămână în Institut. Îi ajutăm să urmeze masteratul, fac doctoratul la noi, îi luăm ca parteneri în proiecte ca să-și îmbunătățească situația materială. Sunt trimiși în străinătate la diferite manifestări științifice. Cu câteva zile în urmă am vorbit cu unul dintre tinerii noștri doctori care a fost pentru un an la ETH Zurich. Nu l-a tentat să rămână acolo. Mi-a spus că de când lucrează în Institut a fost de 14 ori peste hotare, la diferite manifestări științifice. Avem o dotare foarte bună, se poate face cercetare de performanță.

Elena Solunca Moise

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.