…din multe, foarte multe intamplari de viata obisnuite ce capata valoarea intemeietoare a unui destin exemplar, gratie vocatiei creatoare cu pecetea de nesters a dainuirii, cu vamile ei prin care nu se poate trece oricum sau oricand, ci in cate o ora astrala pentru un popor. Pentru noi, in ziua de 31 martie 1933 a fost un astfel de ceas astral, cand a vazut lumina zilei poetul Nichita Stanescu. Ar fi avut 70 de ani si daca nu ar fi plecat, pripit cumva, pentru a intra in legenda, am fi fost impreuna partasi la o mare sarbatoare a poeziei.
In ziua de 31 martie, in aula Academiei Romane, in absenta inmiresmata de fiorul prezentului continuu, acest print al poeziei romanesti, care este Nichita Stanescu, a fost omagiat cum se cuvine, pe masura marelui sau talent si a generozitatii albastre a sufletului sau. In cuvantul de deschidere, acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Romane, a definit opera lui Nichita Stanescu ca pe -a unui poet liber care a trait intr-un regim totalitar. Liber, in primul rand cu poezia lui si fata de poezia lui; liber si altminteri ca individ in raport cu constrangerile societatii. O societate foarte austera, ca sa nu zic represiva. Nichita Stanescu a reusit nu sa o pacaleasca, dar sa-si impuna incet, cu inteligenta si farmecul personalitatii sale, sa-si impuna modul lui de a fi, care era acela al unui risipitor. Am spus odata, Nichita Stanescu a fost o beizadea intr-o epoca proletara.- A reusit sa fie un mare poet intr-un timp vrajmas. Intr-o subtila analiza a poeziei nichitiene, acad. Eugen Simion a subliniat existenta a patru etape intr-un proces de renastere a poeziei, incepand cu lirica erotica, pana la 11 Elegii, continuand cu una reflexiva, conceptualizanta, cand a intrat -primejdios in inima metafizica a poeziei-, cu o alta in stil clasic, intr-o despartire de modernitate si sfarsind simfonic cu aceea de -o mai accentuata destramare a stilurilor-…ca in Epica Magna. De aici, o mereu proaspata nevoie de a reciti poezia acestui -mare liric european aproape necunoscut.-
Domnul Ion Iliescu, presedintele Romaniei, a inceput cu evocarea unei intalniri cu cel de la care am invatat Maretia frigului, pentru a-l asocia cu -ideea de tanar-, de o rara generozitate, fauritor al unui univers imaginar, in care, cum scria, cuvantul este -partea cea mai rezistenta a biologicului-. A fost un deschizator de drumuri, -iar opera sa – robusta, fecunda, impunatoare -, demonstreaza cat se poate de stralucit virtutile creatoare ale natiunii noastre, capacitatea de a oferi lumii demersuri viabile, de mare forta expresiva-. Este un alt argument -care legitimeaza aspiratiile si mandria ca putem imbogati, cu valorile noastre, zestrea de valori a Europei Unite, pe al carei cer literar, printre atatea si atatea stele de prima marime, straluceste si una numita Nichita Stanescu. Sa fim in masura sa-l privim mereu cu buna credinta si bucurie-.
Intr-un alt registru ideatic si ton discursiv, nichitizand in felul sau, scriitorul D.R. Popescu, membru corespondent al Academiei Romane, si-a intitulat cuvantul -Soldatul, moartea si broastele- (broastele de la cunoscuta comedie a lui Aristofan). E vorba de poezia -Tocirea-, cu acel soldat anonim care -marsaluia, marsaluia, marsaluia…- intr-un spatiu uitat de timp, fara odihna, fiindca -tocirea definitiva a piciorului sau nu s-a desavarsit-. Poetul se aseamana soldatului, dar el nu ucide, -el marsaluieste prin istorie, el invata sa moara, el poate urla ca i-a murit prietenul cu care vanase lei. El insa nu face parte din corul broastelor, cele care la toate cele oracaie din toti bojocii-. Ele mai -oracaie si azi, considerandu-se singurele fapturi capabile sa salveze lumea prin cantecele lor inconfundabile-. Interesant, dar, in cazul sau, nu se stie cine a fost primul detractor… si poate e mai bine asa cum a ramas in uitarea careia nu merita sa-i dea un nume de rusine. A trecut spre valoarea europeana datorita poetilor sarbi… Ce s-a mai intamplat cu acel soldat? Poate, poate si multi alti de -poate- au fost rasfirati in trecerea vremii. El marsaluieste inca, -marsaluieste orb prin secoli, intrand in pamant ca sa devina iarba spre bucuria cailor-.
Pentru prof. Nicolae Manolescu, membru corespondent al Academiei Romane, Nichita Stanescu a fost -un om cu adevarat extraordinar si contradictoriu… un om si un poet care nu a fost cu adevarat contestat vreodata… este aproape unanim acceptat-. In continuare, criticul a incercat sa explice aceasta acceptare. Mai intai, era o stare de spirit ce plutea in aerul vremii si, intr-un fel, -legenda a premers poetului-. El venea cu un antidogmatism propriu, incat parea -un poet ce putea face absolut ce voia cu limba romana …A atacat nucleele cele mai dure ale limbii romane… incat se poate spune ca limba poeziei lui Nichita Stanescu este chiar limba lui Nichita Stanescu. Genialitatea acestei limbi ii face pe poeti sa vorbeasca in chiar limba lui-. Dificultatea poeziei sale este perceputa indeosebi de critici, in timp ce pentru cei mai multi cititori ramane -un poet sublim, de o mare claritate… citat si citit-.
Cu acad. Fanus Neagu, am reintrat in universul lui Nichita Stanescu, pe undeva prin ludic, prin jocul cu -varsatorul de aur, care avea darul sa viseze albastru si sa transmita visul intreg-. O fermecatoare depanare de amintiri dragi scriitorului, devenite la fel si celor care l-au ascultat cu inima… Dintre ele, pe aceea despre cei doi miei albi si doi iezi… Si s-a facut asa ca Nichita a vrut sa-l vada pe cel negru, pe care -l-a sarutat pe bot si pe cercei… si iedul cel negru nu l-a uitat. Intr-un decembrie, cand se indeasa iarna in suflete, l-a chemat in pajistea unui destin sumbru. Sunt convins ca acum, cand se arata primavara, stau amandoi langa o salcie de demult, varsatorul de aur si iedul cel negru, si arunca amandoi in lume umbra de aprilie, spuza de flori, dor de campie, de Dunare si de munte-.
Venit din Serbia, poetul Adam Puslojic, – traducatorul poeziilor lui Nichita Stanescu si al altor poeti romani – a amintit, intai, de acel -rasu-plansu-, apoi de -autoportretele- scrise la Belgrad, din care cuvintele -eu nu sunt altceva decat o pata de sange care vorbeste-, care este si epitaf… si inca: -Eu m-am nascut dupa ce am murit. Dupa ce am murit, m-a infiat cuvantul. Eu. Care Eu?-… Apoi un altul, -Fiind si strigand-, scris la Belgrad la 5 aprilie 1976… -Doamne, apara poporul roman./ Ai grija de el/ Si apara-l./ El este al Tau,/ cu blandetea lui de miel /si cu rabdarea lui de taur /si cu omenia lui /de floare de zapada./ Ce se vede pe geam, Doamne/ pe fereastra si pe libertate!/ Doamne,/ poporul meu nu se spala de mine!/ Eu nu ma spal de poporul meu!/ Daca imi vine alt miros/ decat mirosul lui,/ ma spal pe maini,/ numai de propriile mele maini/ si ma las legat/ de boarea de zapada/ a poporului meu./ Marul se poate spala/ numai de mar,/ De poporul marului, nu! De pom nu!/ Apara Doamne poporul roman/ si nu te spala de el!/ Pe maica-mea/ care m-a nascut pe mine/ am daruit-o poporului roman./ Daruieste-ti Doamne/ pe maica-Ta care Te-a nascut/ poporului roman/ Halleluyah-. Poetul sarb a daruit domnilor Ion Iliescu si Eugen Simion cate un portret al -domnitorului poeziei romanesti-, pictat de Molcilo Golubovic Kani. Si un alt poem inedit al lui Nichita si apoi altul al poetului sarb, intitulat -Un edict nou: Fratilor mei romani-: Eu sunt soldatul poeziei romanesti./ Dar Tu, Doamne, oare esti?/ Sunt trist Parinte, ca Nichita cel luminos./ Si acum plang./ Nu plang dureros./ Stau aici si privesc spre Blaga./ Spatiul meu mioritic a ajuns la Haga,/ unde acum cu anii m-ai dat batrane,/ ca pe Iason cel ce fura aur, lane,/ nestiind ca mor vreodata prin Tine./ Ca regele meu Marco, la Rovine./ Nu ucis de un frate,/ de Mircea cel Mare,/ ci de Crucea de lumina, grea si tare./ Hai sa cantam hora sfanta romaneasca./ Noi doi, Doamne,/ din gura mea sa nasca…-La multi ani Batrane! Serbia te iubeste-. Sa mai adaugam ca acest membru de onoare al Academiei Romane vine, intr-un ritual al candorii, in fiecare an, de 31 martie in Romania.
Intr-un fel de replica binevoitoare, scriitorul Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Romane, a marturisit ca Nichita Stanescu, -un lirosof, un hermetizant chiar la modul cabalistic-… -se bucura de aceeasi dragoste si de acelasi cult si in Basarabia. Nichita Stanescu radicalizeaza discursul poetic, vine din Hegel, fiindca reprezinta o fenomenologie a spiritului… ca si Hegel vorbeste ca momentele constiintei se agita, se devora reciproc si aceasta devorare e si in poezia nichitiana-. In viziunea sa, Nichita a visat la o existenta pura, -surprinsa intr-un cantec pur… urmarind legile suverane ale rostirii poetice-. Ca si Marin Sorescu, Nichita Stanescu a -spart bariera de la Prut, a trezit si a stimulat constiinta de sine a literaturii romane din Basarabia si a contribuit substantial la restabilirea unitatii spatiului cultural romanesc-. A facut-o si in 1976, cand a rostit memorabilele cuvinte -am venit de acasa, acasa.-, apoi a prefatat volume de versuri ale poetilor basarabeni si gandea la o antologie a poetilor de peste Prut, gand ce n-avea cum se implini. A amintit apoi de cunoscutele cuvinte -limba romana este patria mea- si tinerii din Chisinau, cand au iesit in piata Marii Adunari Nationale, au facut-o sub imperativul acestui adevar si au fost auziti de Consiliul Europei si de opinia publica internationala. -Iata de ce Nichita Stanescu este citit, studiat si venerat in Basarabia.- Cu prilejul manifestarilor dedicate lui Nichita Stanescu a fost publicat volumul De acasa, acasa, pagini basarabene despre Nichita Stanescu.
Poetul Vasile Tarateanu, venit de la Cernauti, a adus omagiul sau la aceasta sarbatoare a spiritualitatii romanesti si a celor care nu cu voia lor traiesc in afara Romaniei, care se mandresc ca sunt -cetatenii inca nesfartecatei patrii care este limba romana-. A continuat cu emotie ca -pentru noi nu exista o alta datorie mai inalta decat a iubi si a cladi, vorba lui Nichita Stanescu, aceasta patrie miraculoasa cu propria noastra viata… Noi gandim in limba romana si inca vorbim limba romana. Si s-a inaltat ruga: Auzi-ne Doamne si ajuta-ne sa vorbim si de acum in aceasta limba, pentru ca noi visam in aceasta limba si tot in ea suferim. Speram ca suferinta noastra sa fie mai scurta… Ajuta-ne Doamne sa respiram si noi in dulcele stil clasic al clarului de inima si sa navigam spre necuvintele-cuvinte ale limbii romane… pana vom ajunge si noi ca niste oase plangand, ca niste fragmente visand mereu intregul… Aceasta e lectia pe care ne-a dat-o Nichita Stanescu… Caci avem si noi dreptul la timp, la un timp care trebuie sa fie si al nostru-.
Si daca ar fi sa mai spunem ceva despre timpul intalnirii cu Nichita Stanescu, l-am aseza sub semnul-nod al verbului -a darui- spre impreuna dobandire a sublimului de unde, cu siguranta, a venit si a plecat, dupa ce a lasat Ordinea cuvintelor. In aceasta ordine a cuvintelor razvratite, am inteles ca generozitatea este conditia sine qua non a libertatii, stare de gratie ce, uneori, ne poarta deasupra vremilor, sub care stam de la inceputul lumii.
