Un act de distinctie aparte si poate cel mai discret gest de cinstire a fauritorilor Marii Uniri de la 1918 imi pare a fi asezarea statuii Reginei Maria in capitala Romaniei. Fara politicieni si discursuri bombastice, fara publicitate sau macar prezenta vreunui post tv, dar – mai trist, ba chiar blamabil – fara niciun reprezentant al Casei Regale, pe malul Dambovitei, langa Parcul Izvor, a fost inaltata, in cea mai insorita zi a acestei toamne intarziate parca dinadins, prima statuie din Bucuresti a Reginei Maria. A fost poate cel mai sincer si mai potrivit omagiu adus in acest an celor ce au implinit visul Romaniei nu expansioniste, ci firesti. Si un act, printre putinele, care ne-au reamintit asa cum se cuvine, clipa astrala de acum o suta de ani din istoria romanilor.
Regina Maria, alaturi de eroina Ecaterina Teodoroiu, care si-a dat viata in luptele de pe Jii, cele mai luminoase personalitati feminine ale acelor vremuri, ramane emblematica din istoria noastra prin devotamentul si daruirea ei. Regina nu a luptat la Marasesti sau la Oituz, dar si-a primejduit viata ingrijind si imbarbatand ranitii in batalii iar apoi a luptat, cu intelepciune, darzenie si cu mai multe izbanzi decat multi alti corifei ai Unirii de la 1918, pentru cauza romaneasca in bataliile pacii care s-au purtat dupa Marele Razboi pe frontul politico-diplomatic european.
Voi, romanii, nu va pretuiti asa cum s-ar cuveni, nici faptele, nici oamenii de seama, ne-o spun mereu multi straini, iar mie cativa ambasadori acreditati dupa 1989 la Bucuresti (ai Braziliei, Poloniei, Coreei de Sud, fostei Iugoslavii…). Dar pe deasupra vacarmului politic si civic, sau in strafundul apelor freatice curate ale patriei, o comuniune cu marii nostri inaintasi ramane indestructibila.
Sub auspiciile salutare ale Primariei si primarului Sectorului 5, sculptorul cu nume autentic ardelenesc si simtire neaos romaneasca Anton Ratiu a savarsit o reparatie istorica mult asteptata si ceruta imperios de adevarul – si el istoric – de a avea, cat va sta piatra pe piatra in aceste locuri, un chip al Reginei Maria daltuit in bronz intr-in coltisor ceva mai linistit al unei capitale inca haotica si invalmasita care va deveni, pana la urma, una cu adevarat europeana.
Nu e o statuie gigantica, una care sa copleseasca peisajul, precum alte monumente ale Victoriei, de pe alte meridiane, care parca mai mult ameninta decat glorifica triumful, prin mii de tone de bronz si de roca. Este simbolul unei victorii drepte, rod al unei pregatiri rabdatoare si indelungate, care indeamna la meditatie si speranta ca, intr-un final, Dreptatea si Binele inving.
La inaugurare, cand panza alba se lasa incet de pe statuie, parca era vestmantul-uniforma al reginei-infirmiere care cobora de pe statura celei care mangaia si saruta pe frunte ranitii si bolnavii de tifos exantematic ai marii incercari. Pentru cateva clipe, Regina Maria parea sa fi revenit la viata, pentru a fi printre noi in momentul centenar solemn. Dupa care a intrat, la timp, in nemurire.
Foarte frumos articol scris cu dragoste si daruire. Felicitari autorului.
As dori sa fac o completare legata de acest subiect. Dupa cum imi amintesc in alveola situata la inceputul soselei Kiseleff plecand din Piata Victorieiau se aflau doua statui ecvestre asezate fata in fata, reprezentand pe Regele Ferdinand si de partea cealalta cea Reginei Maria. Au fost demolate de comunisti si probabil topite desi erau opere ale marelui sculptor Mestrovici acel care crease si statuia Regelui Carol I din fata palatului.
Dan Balotescu
PS cand s-a petrecut aceasta blasfemie eram copil asa ca rog sa se verifice cele prezentate, iar in cazul in care se adeveresc ar fi un act de reparatie in a prezenta pozele celor doua statui.