In anul 1409, Cetatea Hunedoarei este daruita lui Voicu. -Noi, Sigismund, rege al Ungariei-… glasuieste printre altele hrisovul – -dam, daruim si harazim lui Voicu, fiul lui Serb- – si rudelor sale, printre care si fiul sau Ioan – -pentru stralucitele sale merite militare, domeniul regal, fanetele, pasunile, apele, elesteele, dupa vechile si adevaratele ei hotare-. Ioan de Hunedoara, destoinic militar, bun politician, adauga in timpul vietii sale nenumarate domenii in Transilvania, dar si in celelalte provincii, care alcatuiau in secolul al XV-lea regatul Ungariei si al carui guvernator a fost intre anii 1446-1452.
Matei Corvin, fiul sau, ajuns rege al Ungariei in anul 1458, moare la Viena in anul 1490. Lasa in urma sa o avere fabuloasa, intre care si Castelul de la Hunedoara cu domeniul sau, fiului sau Ioan, numit astfel dupa bunicul sau.
Ioan Corvin a fost fiul natural al regelui Matei, zamislit cu o frumoasa sileziana, dupa cum relateaza cronicile epocii. El a fost logodit cu fiica ducelui de Milano Galeazzo Visconti, dar logodna nu a fost urmata de casatorie, deoarece viitoarea mireasa, vazand ca pretendentul ei nu are sanse de a ajunge la tronul Ungariei, rupe logodna, insusi Papa Inocentiu al VIII-lea anuland promisiunea de casatorie.
Ioan Corvin se casatoreste in cele din urma cu contesa Beatrice din familia puternicului magnat din Dalmatia, Bernhardt Frangepan. Incepand din anul 1492, Ioan Corvin este ban al Croatiei si Sloveniei, distingandu-se ca si bunicul sau in luptele cu turcii, dar se stinge de tanar, la varsta de 35 de ani.
Din aceasta casatorie au rezultat doi copii, Cristof si Elisabeta. Fiind minori, tutorele lor si administratoarea averii a ramas mama lor, vaduva Beatrice. Din nenorocire, Cristof moare la un an dupa tatal sau, in 1504, bunurile sale, cu exceptia domeniului Hunedoara, cu celebrul sau castel, au revenit Coroanei maghiare.
Hedwiga de Teschen, mama lui Ioan de Zapolya (viitorul rege al Ungariei 1526-1540), o convinge pe Beatrice sa-si logodeasca fiica Elisabeta cu fiul ei, zestrea fiind domeniul Hunedoarei, dar in 1507 moare si Elisabeta, ultima urmasa directa din neamul Huniazilor sau al Corvinilor.
Imediat dupa terminarea anului de doliu, Beatrice, frumoasa si bogata vaduva, cum o caracterizeaza un autor din secolul XIX, se marita cu vicontele Georg von Brandenburg, nepot de sora a regelui Ungariei, Ladislau. Prin aceasta casatorie, acest mare nobil german a devenit mostenitorul general al tuturor bunurilor domeniului Hunedoara.
Fire usuratica, traind intr-un mare lux, vinde in anul 1526, dupa moartea sotiei, nefericita Beatrice, domeniul Hunedoara familiei Torok de Hening, dupa ce in prealabil a transportat in Germania intregul mobilier si arhiva castelului. Cei din neamul Torok vor stapani domeniul si castelul pana in anul 1618.
De retinut ca in actul de vanzare-cumparare din anul 1526 sunt mentionate pentru prima data -topitoriile de fier- din Hunedoara.
Membrii familiei Torok au participat la viata politica a Transilvaniei, distingandu-se dintre ei Valentin Torok, care a fost pentru scurta vreme si principe al Transilvaniei. In luptele dintre factiunile rivale care caracterizeaza istoria veacului al XVI-lea a Ardealului, castelul a fost asediat in cateva randuri.
In urma unei tranzactii efectuate intre ultima descendenta a familiei Torok, Ecaterina, cu principele Gabriel Bethlen, afacere in spatele careia a stat, se pare, o relatie amoroasa, castelul si domeniul Hunedoara, cu cele 40 de sate ale sale, ajung in folosinta importantei familii nobiliare Bethlen. Juridic insa, la moartea Ecaterinei, nascuta Torok, castelul si domeniul Hunedoara intra in stapanirea lui Gabriel Bethlen, in calitatea lui de principe al Transilvaniei (1613-1629), in virtutea vechiului drept feudal potrivit caruia averile nobililor morti fara mostenitori reintra in posesia Coroanei.
Pentru istoria castelului, stapanirea lui Gabriel Bethlen este importanta prin constructiile adaugate pe latura de est a cetatii, si care-i poarta numele.
Potrivit testamentului principelui, Hunedoara revine nepotilor sai de frate Petru si Stefan. Acesta moare insa in anul 1630, Hunedoara revenind lui Petru (1634) si care il stapaneste pana la moartea sa in 1646. Castelul revine Ecaterinei, sora mai mare a celor doi frati decedati, maritata fiind cu David Zolyomi. De numele acestuia se leaga constructiile executate pe latura de nord a castelului.
David Zolyomi a fost acuzat de inalta tradare pentru ca, ravnind la scaunul principatului Transilvaniei, luase legatura cu turcii. Principele Gheorghe Racoczi il condamna in 1633 la temnita pe viata in Cetatea Chioarului, unde il urmeaza si sotia sa, Ecaterina. Aici s-a nascut si fiica lor, numita tot Ecaterina si i se spunea Kovari, adica nascuta in Cetatea Chioarului.
In anul 1651, dupa moartea sotului ei, Ecaterina revine la Hunedoara si rascumpara mosiile confiscate, ca urmare a procesului de inalta tradare. La moartea ei, averea, minele de fier, fabricile de topit si prelucrat fierul, satele si castelul revin celor doi copii, Nicolae si Ecaterina, sus-numita.
Ecaterina renunta la partea ei in favoarea fratelui potrivit unei intelegeri din 1666.
Nicolae, ca si tatal sau, trece in tabara sustinuta de turci, dar este intemnitat intr-o cetate din Ungaria. Eliberat in 1760, este in scurt timp inchis din nou in Cetatea Fagarasului, de unde evadeaza in 1664 si isi gaseste refugiu la pasa din Oradea.
Hunedoara si domeniile ei sunt iarasi confiscate de principele Mihai Apaffi si raman in stapanirea sa, in ciuda interventiilor facute de turci. Zolyomi moare in 1671, probabil otravit.
Urmare a unor tranzactii, schimb de domenii si sume date in compensatie, domeniul Hunedoara trece din stapanirea lui Apaffi in cea a lui Emeric Tokoli in 1673.
Tokoli se impune ca un bun gospodar, facand ordine in economia domeniului, locuind chiar la castel intre anii 1674-1677.
In calitate de principe al Transilvaniei, se opune armatei habsburgice, fiind alaturi de turci. Urmare a infrangerii acestora, Tokoli se refugiaza in Anatolia.
Iarasi, tot urmare a -inaltei tradari-, Hunedoara ajunge in stapanirea ultimului principe, Mihai Apaffi al II-lea.
Transilvania, in urma pacii de la Karlowitz din 1699, devine provincie a Imperiului Habsburgic. Domeniul Hunedoara, cu componentele sale – castelul, minele, fabricile si satele, trece in administratia -Erarului-, autoritatea fiscala a imperiului. Castelul este transformat in resedinta administrativa si depozit pentru bunurile produse pe domeniu.
In anul 1763, in timpul imparatesei Maria-Tereza, orasul Hunedoara revendica domeniul si are loc un proces care se incheie in favoarea autoritatilor imperiale.
Inceputul secolului al XIX-lea, o data cu romantismul, face sa se dezvolte o noua atitudine fata de castel. Sunt -descoperite- valentele sale artistice, dar si asocierea, indreptatita de altfel, a castelului de ctitorul sau Ioan de Hunedoara si de faptele sale eroice.
Incendiul din noaptea de 13 aprilie 1854 distruge intreaga invelitoare a castelului, acesta urmand a fi o ruina ca atatea altele. A fost meritul unui medic, Ludovic Aranyi, care, in urma unei sustinute campanii publice, reuseste sa impuna primele masuri de protectie si inceperea unor lucrari de restaurare.
Fiind in proprietatea statului austro-ungar, restaurarea castelului incepe in anul 1868, cu scopul crearii unei resedinte de vanatoare pentru casa imperiala. Cum Viena nu era interesata de Castelul de la Hunedoara, incepand din anul 1890, restaurarea se reia pe baze stiintifice, lucrarile fiind intrerupte o data cu inceperea razboiului in 1914.
Dupa 1918, in baza tratatelor de pace, statul roman a preluat toate bunurile apartinand statului austro-ungar aflate pe teritoriile care s-au unit cu Romania, Transilvania, Bucovina si partea din Banat care i-a revenit. Astfel, statul roman a devenit proprietarul de drept al uzinelor, minelor si al Castelului de la Hunedoara.
Restaurarea castelului s-a reluat in anul 1955, desfasurandu-se in etape, data fiind complexitatea lucrarilor. Ele sunt in curs, lipsa unor fonduri fiind si motivul ritmului lent al lucrarilor.
Cu privire la rudele colaterale, istoricul clujan Adrian Andrei Rusu, in documentatul sau studiu dedicat lui Ioan de Hunedoara (1999), explica clar si convingator ca ele trebuiesc cautate in mica nobilime din comitatul Hunedoarei si mai ales din Tara Hategului. De altfel, de aici isi are obarsia familia Corvinilor.
Este aproape imposibil, daca nu chiar fantezist, ca cineva in spatiul romanesc sa se pretinda urmas direct al lui Ioan de Hunedoara.
Pentru descendentii pe linie femeiasca a nobililor proveniti din fostii stapanitori ai castelului pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, o demonstratie genealogica ar fi intr-adevar interesanta, dar numai ca un exercitiu istoric.
Castelul de la Hunedoara, in concluzie, incepand din anul 1699, a intrat in proprietate publica, Imperiul Habsburgic, Austro-Ungaria, iar din 1918 Romania.
Oliver Velescu
